Sa limba de su càntigu a tenore

In sas biddas in ue oe in die si cantat a tenore e chi sunt galu belle una setantina, custu càntigu est ligadu a sa bidda matessi comente sa limba.

Su càntigu a tenore

Diamus pòdere nàrrere chi su càntigu a tenore est sa limba musicale (e non petzi) de sa bidda. E cantu bi tenent sos cantadores a custa identidade biddaresa, sa moda benit bantada in cada ocasione e sas diferèntzias chi la distinghent dae sas àteras modas sunt tentas in cunsideru mannu e, po chi a bias siant minores, sunt presentadas pro mannas e ladinas a totus. B’at una gelosia de sa moda chi impedit a sos tenores de foras de cantare a sa moda de àteras biddas, màssimu in sas ocasiones pùblicas; si podet petzi fàghere in ocasiones privadas, tra cumpàngios, sas crìtigas bessint su matessi, ma sa gente chi at piaghere de cantare cantat e ischit ite est faghende, semper prontu a torrare a sas cantadas suas.

Custu fatu, chi a chie abàidat dae foras, faghet iscanzire sas lavras in unu risitu, at però tentu e tenet un’importàntzia manna in su àere mantesu fintzas a oe totu custu patrimòniu de diversidades musicales in s’ìsula nostra. No est chi non bi siant istados sos ammisturos e so copiòngios, bi sunt istados e bi sunt galu, ma custu fatu identitàriu de sa bidda e de sa moda sua at firmadu su riu de s’aparinadura.

Su chi ispantat in custu mundu de su càntigu a tenore est chi si a unu chirru b’agatamus totu custa atentzione a su rispetu de sa moda de sa bidda, diat èssere a s’ala de sa mùsica, a s’àtera ala, cussa de sa limba impitada pro cantare, bidimus chi totus cantant belle in sa matessi limba, una limba chi no est de peruna bidda e chi si faghet limba comuna a totu sa biddas in su càntigu.

E comente benit bene! Totu custu atacamentu a sa bidda e poscas si cantat in una limba chi no est cussa de sa bidda! E cheret nadu chi no est una cosa noa, de custos annos, est cosa antiga, cantu est antigu s’ammentu chi tenimus de custu càntigu de traditzione orale.
Ello e comente est capitada custa cosa? Proamus a chircare una risposta a custa dimanda.
Ischimus chi su tenore no est fatu de cantzones cun mùsica e paràulas ligadas a pare, ma chi cada borta chi si cantat sa boghe de su tenore sèberat sas grobas de cantare pighende∙las dae s’òrriu mannu de sa poesia sarda, poesia iscrita dae sos poetas mannos, poesia chi benit dae sa traditzione orale, e poesia orale improvisada in sos parcos de sas garas poèticas. Est unu magasinu chene làcanas. Gai ant fatu e faghent totu sas boghes de sos tenores, e su tenore si podet nàrrere unu de sos mèdios de prus importu pro ammentare, ispartinare e fàghere connòschere sa poesia sarda.

Poesia e tenore sunt ligados a manera chi no esistit cantada chene poesia e no esistit poesia chene mùsica, comente mustrant sos improvisadores in sos parcos de cabu de susu e de cabu de giosso. Est sa limba de sa poesia chi at sinnadu su caminu de pigare. E sos cantadores l’ant postu fatu, sa poesia chi cheret èssere sarda e non de una bidda ebbia. Sa limba de sos poetas mannos dae Araolla in goi, colende pro su patadesu Padre Luca Cubeddu, fintzas a su tonaresu Pepinu Mereu, a su duarchesu Bore Pòddighe; sa limba de sos improvisadores de eris e de oe chi ant cantadu in sas pratzas de totu sas biddas sardas. Una limba chi no si chistionat in peruna bidda, chi esistit petzi in sa poesia e in sas cantadas a tenore o a chiterra. Chi no est de una bidda o de cale si siat logu, naschit dae sos poetas, est de sos poetas e mudat cun issos e cun su tempus. Una limba cantada in Dèsulu e in Tonara comente in Orgòsolo e in Sèneghe, e faeddada in neddue. Adatada tzertu azigu a sas pronùntzias locales, at acabidadu paràulas e maneras de nàrrere bidda pro bidda, poeta pro poeta, faghende∙si rica e semper prus manna.

Sos cantadores la connoschent dae sende minores, l’ant intesa in sas lavras de babbos e tzios, in sas ziradas de sos tenores e nche l’ant imparada gasi chene si nd’abizare. Poscas l’ant lègida in sos libreddos de poesias, in domo e in cuile, la connoschent, la rispetant e l’impitant pro cantare. Ma cando depent faeddare cun sos cumpàngios issoro o cun sos amigos chi atopant in sas festas torrant semper a su limbàgiu de sa bidda nadia. Gasi sa limba sarda de sa poesia e de su càntigu bivet paris cun sa limba de sa bidda e nudda nche li pigat a custa, antzis su bonu de sos cantadores sunt gente chi tenet a coro su faeddu de sa bidda sua e lu chistit e l’impitat fitianu in domo, in bidda e in cada logu.

Su mundu de su càntigu a tenore podet èssere giutu pro assempru cando si chistionat de limba sarda. Ca mustrat e dimustrat chene dudas chi a impitare unu sardu comunu non faghet dannu perunu a sos limbàgios de sas biddas nostras chi in tames s’afortint e si mantenent distintos chene pèrdere sas calidades chi ant semper connotu.
Sos cantadores sunt gente sarda, niunu los at mai obrigados a cantare in unu sardu de totus, l’ant seberadu, lu cherent e lu faghent e gai podent fàghere totu sos àteros sardos cumprendende chi una limba comuna nos aunit comente sardos, nos permitit de fàghere unu muntone de cosas paris e nos agiudat fintzas a mantènnere bios sos faeddos de sas biddas nostras.

de Sebastiano Pilosu

Publicadu in Boxis de Murriali n.3 (Austu 2014)